Experienta la distanta poate diminua entuziasmul unui domeniu care traieste din fantezie, dar adevarul este ca Haute Couture, este astazi mai „realist” si mai eclectic ca niciodata, este un instrument necesar intr-un moment in care multe firme cauta inspiratie.
De ani de zile ne intrebam care este sensul Haute Couture, expresia maxima a maiestriei, luxului si exclusivitatii, intr-o industrie care merge, sau mai bine zis, alearga, de ceva vreme pe calea confectiilor masive si a noutatilor lunare. Acum, mai mult ca oricand, dezbaterea despre relevanta ei este pe masa: pentru cei putini care frecventeaza de obicei prezentarile de moda, pentru ca acum nu se pot bucura de acea experienta elitista si nici nu pot aprecia piese vestimentare a caror importanta reala sta in nuantele cu ochiul liber; pentru cei multi care s-au bucurat de el de acasa, prin YouTube sau Instagram, si care acum, intr-un anumit fel, nu il traiesc cu acelasi sentiment de evadare.
Lucrativ pentru ca, pentru multi bani investiti in procese, logistica si materiale, Haute Couture continua sa fie o investitie in capitalul cultural, adica continua sa functioneze ca un motor necesar pentru a mentine aura anumitor marci. Martea trecuta, cu cateva ore inainte ca colectia sa sa fie dezvaluita, Bruno Pavlovsky, presedintele de moda al Chanel, a declarat prin Zoom ca relevanta sa actuala rezida in „ca este cea mai pura manifestare a ADN-ului unui brand. Daca facem ce facem dupa aceea, in magazine, este pentru ca Haute Couture exista».
Asta nu inseamna, desigur, ca aceasta trebuie sa fie o afisare fantezica straina de realitate. De altfel, Virginie Viard, urmasa lui Lagerfeld in directia artistica a casei,s-a angajat intotdeauna sa acorde prioritate excelentei in materiale si procese in detrimentul artificiului in design. Pot fi costume pantaloni haute couture, rochii fluide si aparent simple, bermude sau veste absolut versatile (daca nu ar fi pretul lor, desigur). Este adevarat ca, in mod traditional, se asteapta ca acesta sa fie un refugiu de evadare si vise nepractice; ca, intr-un anumit fel, exista un sector al publicului care asteapta revenirea acelor show-uri Galliano (la Dior) sau Alexander McQueen, dar Haute Couture, desi elitist, este inca parte dintr-o industrie care nu se misca de aceeasi. mecanisme decat acum douazeci de ani. Astazi, exclusivitatea, in sens larg, si chiar luxul, le-au redefinit codurile. Ele nu atrag acelasi consumator si nici macar acelasi public.
De aceea, poate ca parada Valentino intareste si teza lui Pavlovsky. Casa care a fost ani de zile favorita saptamanii Haute Couture, datorita volumelor sale extreme, pretiozitatii si gamei sale de culori vibrante, si-a relaxat si codurile, si a redus senzationalismul la platforme imposibile si masti aurii. Nu numai ca a introdus modele masculine, ci a transferat direct discursul recurent al pret-a-porter.la cusut: Pierpaolo Piccioli a explicat colectia ca fiind „o ruptura de la codurile de gen si de libertatea atunci cand vine vorba de imbracare”, adica cu naratiunea obisnuita in care este redundat sa vorbesti despre acele propuneri mult mai putin exclusive care aspira sa fie vandute in magazine. Armani, care a jucat intotdeauna in acea liga a realistului si atemporalului, a declarat acestui ziar in legatura cu colectia sa ca Couture „este in forma. Am multi clienti care sunt directori si comenzile lor continua sa vina. Desi este adevarat ca rochiile pentru ocazii speciale sunt coloana vertebrala a sectorului nostru”.
Tocmai acele rochii speciale, potrivite pentru cativa, continua sa dea sens caselor precum Stephane Rolland, Alexandre Vauthier si, intr-o oarecare masura, Giambattista Valli, care se dedica aproape exclusiv comenzii si croirii. Acolo acest sector este absolut business, nu imagine; colectiile sale sunt prezentate an de an, dar nu rezoneaza cu un public mare. Isi indeplinesc functia. Si, desigur, au publicul lor, desi criteriile de a-i judeca nu ar trebui sa fie aceleasi ca in cazul acelor case mari care folosesc Couture ca strategie pentru scopuri mai mari. Interesant este ca Schiaparelli ajunge la o cale de mijloc ciudata; face doar Costura, dar rezonanta sa istorica o face o casa care joaca in liga celor mai populare audiente.
Eternul flirt cu suprarealismul al Elsei Schiaparelli a fost, evident, smecheria jucata de actualul sau director artistic, americanul Daniel Roseberry, dar daca propunerea sa, prezentata cu un simplu catalog de fotografii, a fost una dintre cele mai celebrate, este tocmai pentru ca de credinta sa ferma in subminarea prejudecatilor asociate sectorului: «cuvantul „cusut” evoca in imaginatia colectiva o broderie delicata, fragila ca dantela; fuste din matase de metri, rochii la fel de inofensiv de frumoase ca un basm. Dar cine spune ca asta ar trebui sa fie cusutul?”, a explicat Roseberry. Puterea in loc de romantism, ironia in loc de bombast, au facut ca imaginile lui sa fie cele mai virale.
Astfel, intr-o industrie care trece printr-o tranzitie fortata, Cusutul oscileaza si intre ideile mostenite si acea „actualizare” despre care se vorbeste de mult. Situatia a facut aceasta oscilatie mai evidenta: exista mai multe limbaje actuale, discursuri mai conectate la prezent, pana in punctul in care firme de nisa asociate urbanului, precum Area sau Sterling Ruby, au debutat in acest domeniu cu idei ca sunt. nu departe (sau deloc) de propunerile lor obisnuite; exista, din acelasi motiv, pretentii vechi in pret-a-porterdar aproape nou la Cusut; precum cea a lui Alber Elbaz, fiul risipitor, care s-a intors cu un nou brand/laborator de idei, AZ Factory, propunand acele „rochii speciale” pentru toate marimile si varstele (desi, vizual, ideea lui de design este foarte asemanatoare cu cea a lui). anii lui de aur la Lanvin).
Si, bineinteles, rezista grandilocventei, afisajelor din materiale si nuantelor pretioase, ca in cazul Dior, singurul brand care a realizat un videoclip si care a adus la viata (si in prezent) arcane ale Tarot de pe puntea lui Bonifacio Bembo din secolul al XIV-lea. Inspiratia ei, ca si cea a lui Fendi (Virginia Woolf mereu recurenta), se conecteaza cu naratiunile profunde si onirice ale couturii de acum douazeci sau treizeci de ani; executarea sa este insa inegala; in timp ce Dior face apel la vise si magie, de asemenea, in rochii separate, Fendi incearca sa faca imediat istorie in retelele sociale prin castingul sau de celebritati. Scopul ambelor, in orice caz, ramane acelasi: sa produca imagini rafinate care sa faca diferenta intr-o industrie obsedata de productia de continut.
Dar, paradoxal, ceea ce iese cel mai mult in evidenta la aceasta Couture este ca isi indeplineste functia mai bine decat multe dintre colectiile de pret-a-porter neregulate.pentru acest sezon, plin de visuri si piese nepractice. Couture nu se poarta daca nu esti miliardar, se bucura vizual, dar asta nu inseamna ca discursul sau este strain de actualitatea: are mai mult sens sa afisezi identitatea unei firme de lux in piese vestimentare absolut exclusiviste si lucrate manual, care propun tendinte masive departe de viata actuala, cand chiar ideea de trend este pe banca de ceva timp; Este mai logic sa captezi consumatorul potential al unui brand vorbind despre maiestrie, detaliu, fabricatie si istorie decat sa o faci facand jocuri vizuale si propunand o estetica cu putina traducere la un cadou care poarta haine de baza pe care le tine in dulap.
De parca acest fapt nu ar fi deja suficient de contradictoriu, aceasta saptamana Haute Couture a lasat un alt paradox latent: in absenta prezentarilor de moda fata in fata si a spectacolelor masive, simplitatea, fotografia si/sau filmarea clasicului catwalk functioneaza mai bine decat jocuri narative si trucate pe care multi le-au incercat in editia din iunie trecuta, primul pe digital. Nu numai ca Sewing este vie, dar si dinamica sa de a genera dorinta si aderari la firme continua sa functioneze in vechiul mod.